Procedura de executare silită
Executarea silită este o procedură reglementată de Codul de procedură civilă prin care debitorul care nu a îndeplinit la timp obligațiile sale față de creditor și este forțat (silit) să achite datoriile și eventualele dobânzi sau penalități. Organul de executare este executorul judecătoresc. Acesta este singurul care are această prerogativă, excepție făcând ipoteza datoriilor fiscale a căror executare silită se face de către organele autorității fiscale după reglementarea din Codul de procedură fiscală.
Conform procedurii comune (cea reglementată de Codul de procedură civilă) procedura executării silite este inițiată la solicitarea creditorului, în baza unui titlu executoriu. Acesta poate fi o hotărâre judecătorească definitivă, un contract de ipotecă, un contract de leasing sau o cambie. Cererea de executare se înaintează executorului judecătoresc de pe lângă Curtea de Apel în a cărei rază teritorială își are domiciliul debitorul. Executorul va proceda la obținerea încuviințării executării silite de la instanța de executare, va soma debitorul și va aplica măsurile de executare corespunzătoare.
Încuviințarea executării silite este cerută de executorul judecătoresc instanței de judecată competente. Aceasta verifică valabilitatea titlului executoriu. De asemenea, pentru a se putea încuviința executarea silită, creanța trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă. Cu alte cuvinte, dreptul creditorului (creanța) trebuie să rezulte din titlul executoriu, bunurile care trebuie predate să fie determinate și obligația să fi ajuns la scadență.
În măsura în care titlul executoriu este valabil și creanța îndeplinește condițiile enumerate, instanța va încuviința executarea silită, iar executorul judecătoresc va trece la aplicarea măsurilor prevăzute de Codul de procedură civilă. Înainte de aceasta, executorul trebuie să înștiințeze debitorul printr-o somație pe care o va comunica acestuia împreună cu încheierea de încuviințare.
Conform art. 624 din Codul de procedură civilă „Executarea silită se efectuează prin:
- urmărirea bunurilor mobile şi imobile ale debitorului sau aparţinând terţilor ţinuţi să răspundă, în condiţiile legii, pentru obligaţiile debitorului, în scopul îndestulării creditorilor;
- predarea către creditor a bunurilor, prevăzute în titlul executoriu, ce sunt deţinute fără drept de debitor;
- alte măsuri prevăzute de lege.”
Urmărirea bunurilor mobile și imobile. În vederea îndestulării creditorului, executorul judecătoresc poate urmări bunurile mobile și imobile ale debitorului, cum sunt mașinile, utilajele (bunuri mobile), respectiv clădirile sau terenurile (bunuri imobile), precum și veniturile debitorului, adică salarii, indemnizații și alte sume de bani pe care acesta le încasează. Executorul judecătoresc va proceda la sechestrarea bunurilor. Creditorul trebuie să identifice bunurile supuse sechestrului, iar apoi executorul judecătoresc, împreună cu alte autorități (polițiști, jandarmi), după caz, va însemna aceste bunuri și le va înscrie într-un proces verbal. Bunurile sechestrate pot fi lăsate în depozitul debitorului cu acordul creditorului. Dacă există riscul ca debitorul să înstrăineze sau să distrugă respectivele bunuri, executorul judecătoresc poate proceda la ridicarea și plasarea acestora în alt loc.
Dacă în termen de 15 zile de la data sechestrării, debitorul nu achită datoria, executorul judecătoresc va proceda la valorificarea bunurilor. În această situație, debitorul este obligat să îl înștiințeze pe executor cu privire la ofertele primite. Dacă după încă 15 zile, terțul cumpărător nu consemnează prețul, executorul va fixa termenul pentru licitația publică.
Codul de procedură civilă prevede câteva categorii de bunuri care nu pot fi supuse executării silite. Conform art. 727 „Nu sunt supuse urmăririi silite:
a) bunurile de uz personal sau casnic indispensabile traiului debitorului şi familiei sale şi obiectele de cult, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel;
b) obiectele indispensabile persoanelor cu handicap şi cele destinate îngrijirii bolnavilor;
c) alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de 3 luni, iar dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele necesare până la noua recoltă, animalele destinate obţinerii mijloacelor de subzistenţă şi furajele necesare pentru aceste animale până la noua recoltă;
d) combustibilul necesar debitorului şi familiei sale socotit pentru 3 luni de iarnă;
e) scrisorile, fotografiile şi tablourile personale sau de familie şi altele asemenea;
f) bunurile declarate neurmăribile în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.”
De asemenea, Codul de procedură civilă prevede faptul că bunurile care sunt afectate exercitării unei profesii pot fi urmărite numai pentru creanțele care s-au născut în legătură cu acea profesie.
Poprirea. Executorul judecătoresc poate urmări și sumele de bani ale debitorului, respectiv pe cele pe care debitorul urmează să le primească. Procedura implică indisponibilizarea unor sume de bani la care debitorul este îndreptățit, fie din conturi bancare, fie din salariu, prin intermediul terțului poprit (bancă sau angajator). Codul de procedură civilă reglementează poprirea la articolele 781-794, stabilind cadrul legal pentru înființarea și derularea acesteia.
Legislația prevede anumite limite ale popririi pentru protecția debitorului. În cazul unei singure popriri, suma maximă ce poate fi reținută este de ⅓ din salariu, iar pentru popriri multiple, plafonul se ridică la ½ din salariu. Articolul 781 alin. (5) din Codul de procedură civilă enumeră sumele exceptate de la executarea silită prin poprire: „a) sumele care sunt destinate unei afectațiuni speciale prevăzute de lege și asupra cărora debitorul este lipsit de dreptul de dispoziție; b) sumele reprezentând credite nerambursabile ori finanțări primite de la instituții sau organizații naționale și internaționale pentru derularea unor programe ori proiecte; c) sumele aferente plății drepturilor salariale viitoare, pe o perioadă de 3 luni de la data înființării popririi.”
Codul de procedură civilă stabilește și alte categorii de venituri neurmăribile prin poprire. Conform art. 729 alin. (7), acestea includ: „Alocaţiile de stat şi indemnizaţiile pentru copii, ajutoarele pentru îngrijirea copilului bolnav, ajutoarele de maternitate, cele acordate în caz de deces, bursele de studii acordate de stat, diurnele, precum şi orice alte asemenea indemnizaţii cu destinaţie specială, stabilite potrivit legii (…).” În eventualitatea încălcării acestor limite legale, debitorul are dreptul de a formula o contestație la executare.
Cât timp durează o executare silită?
Durata procedurii executării silite poate varia în funcție de întinderea creanței, de atitudinea debitorului, precum și de numărul de creanțe pentru care debitorul este executat silit. Raportat la prevederile din Codul de procedură civilă, pentru fiecare pas al procedurii trebuie respectate anumite termene. Astfel, odată introdusă cererea de executare silită de către creditor, executorul are obligația de a o înregistra de îndată. De la data înregistrării, executorul judecătoresc are la dispoziție 3 zile pentru a cere instanței competente încuviințarea. Aceasta din urmă trebuie să se pronunțe în cel mult 7 zile, având posibilitatea să amâne pronunțarea cu maxim 48 de ore.
Dacă debitorul nu plătește datoria de îndată ce i-au fost comunicate somația și încheierea încuviințării, executorul va trece la punerea bunurilor sub sechestru. Dacă după 15 zile de la această dată, debitorul nu găsește un cumpărător, executorul va fixa termenul pentru licitația publică. Acest termen nu este reglementat de lege, astfel că durata acestei etape variază de la caz la caz.
Pe lângă aceste prevederi, trebuie ținut cont de eventualele situații de contestare, amânare și suspendare a executării care pot prelungi cu mult durata procedurii. Pot exista și cazuri în care debitorul decide să plătească pe parcursul procedurii, caz în care aceasta va încet odată cu plata integrală a datoriilor.
