Fals și uz de fals – Cod Penal
Infracțiunile de fals sunt prevăzute în Codul Penal partea specială la titlul VI, sub aceeași denumire. Prin urmare, putem deduce că valoarea juridică protejată este tocmai încrederea publicului acordată înscrisurilor, monedelor și altor instrumente de plată. Scopul reglementării acestor infracțiuni este de a evita alterarea sau contrafacerea anumitor obiecte astfel încât să afecteze percepția generală cu privire la autenticitatea lor.
În funcție de obiectul falsificat, infracțiunile de fals sunt reglementate distinct prin succesiunea articolelor 310-328 din Codul penal. Astfel, falsul se poate înfăptui asupra monedelor, titlurilor de credit instrumentelor de plată, timbrelor sau efectelor poștale, instrumentelor oficiale și înscrisurilor. În cazul anumitor fapte, pe lângă sancționarea acțiunii de alterare sau contrafacere, legiuitorul a ales să sancționeze penal inclusiv punerea în circulație a acestor obiecte. Totodată, în cazul anumitor infracțiuni, tipicitatea este determinată de punerea bunurilor în circulație sau darea lor spre a fi folosite cu acest scop.
Cel mai des întâlnite situații juridice ce fac obiectul dosarelor penale aflate pe rolul instanțelor judecătorești sunt însă falsificările de înscrisuri autentice sau sub semnătura privată. În cazul acestor infracțiuni, modul de operare poate să fie diferit, în funcție de acțiunile pe care autorul le exercită în legătură cu înscrisul. Astfel, falsul poate să fie material sau intelectual.
În ceea ce privește falsul material, se va avea în vedere falsificarea scrierii sau a subscrierii, ori contrafacerea înscrisului oficial producător de efecte juridice. Falsul intelectual, spre deosebire de cel material, impune pentru întrunirea tipicității, ca autorul să aibă calitatea de funcționar public și să se afle în exercitarea atribuțiilor de serviciu în momentul în care atestă anumite fapte sau împrejurări care nu sunt corespunzătoare adevărului, ori omite cu știință să le insereze.
Cu privire la această din urmă calitate, Codul penal prevede în mod expres la art. 175 definiția funcționarului public și acordă această calitate persoanei care exercită o funcție de demnitate publică sau exercită atribuții în ceea ce privește realizarea prerogativelor puterii statale. De asemenea, Codul penal nu omite să facă referire și la persoanele care sunt asimilate funcționarilor publici. Acestea sunt persoanele care exercită un serviciu de interes public pentru care au fost investite de autoritățile publice sau care sunt supuse controlului sau supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public (de exemplu, notarii publici, spitalele publice, etc.).
Așadar, calitatea specială de funcționar public sau asimilat prezintă importanță din perspectiva tipicității doar în cazul infracțiunii de fals intelectual. Totuși, regăsim calitatea specială a subiectului activ și în cadrul art. 320 alin. (2) Cod Penal privind falsul material în înscrisuri oficiale, în cuprinsul căruia calitatea specială a subiectului activ va avea rol de agravantă, sancționând mai sever fapta de fals material în înscrisuri oficiale prin alterarea sau contrafacerea scrierii sau a subscrierii dacă este săvârșită de un funcționar public.
Mai apoi, obiectul nu este limitat doar la înscrisurile oficiale, legiuitorul acordând atenție distinctă falsului asupra unui înscris sub semnătură privată, producător de efecte juridice. De această dată, textul art. 322 din Codul Penal face trimitere directă la infracțiunea de fals intelectual și material. Această trimitere denotă faptul că infracțiunea de fals în înscrisurile sub semnătura privată poate fi comisă prin alterarea scrierii sau a subscrierii, ori prin contrafacerea lor. De asemenea, fapta funcționarului public care în timpul exercitării funcției sale, relatează într-un înscris sub semnătură privată fapte neadevărate sau omite cu știință să le insereze, se va încadra în baza art. 320 Cod Penal.
În mod special, prin art. 323 Cod Penal, legiuitorul a ales să reglementeze în mod separat fapta de a folosi înscrisul falsificat, reproșându-i astfel autorului faptul că în mod intenționat și în cunoștință de cauză a folosit un astfel de act juridic. Bineînțeles, dacă persoana care se folosește de un astfel de act nu are cunoștință despre faptul că înscrisul sub semnătură privată sau cel autentic este fals, fapta sa nu va fi tipică deoarece lipsește elementul vinovăției, fapta putând fi comisă doar cu intenție.
În cazul în care, autorul infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, ulterior falsificării înscrisului, folosește actul sau îl încredințează unei alte persoane spre folosire, acesta nu va răspunde pentru un concurs de infracțiuni între falsificarea unui înscris sub semnătură privată și infracțiunea de uz de fals. O astfel de încadrare juridică se explică prin faptul că falsificarea înscrisului sub semnătură privată impune deja autorului folosirea înscrisului contrafăcut, dovedindu-se astfel excesivă și nelegală sancționarea agentului pentru aceeași faptă de două ori prin infracțiuni distincte.
Tot cu privire la obiectul material, în titlul VI, Codul penal prevede infracțiunea de fals asupra înregistrărilor tehnice și falsul informatic. Cu privire la aceste infracțiuni, codul pune în perspectivă realitatea evoluției tehnologice, reglementând alterarea, contrafacerea sau determinarea atestării unor date sau împrejurări necorespunzătoare adevărului. În cazul falsului informatic, modalitățile de comitere sunt extinse de legiuitor și la situațiile în care se introduc sau se modifică date fără drept sau se restricționează accesul la un sistem informatic. Totuși, pentru a putea reține incidența acestor infracțiuni în sarcina unei persoane, este necesară producerea unor consecințe juridice sau să fie folosite cu scopul de a produce astfel de consecințe.
De asemenea, Codul Penal nu lasă neacoperită nici ipoteza falsului privind identitatea, în cazul căruia palierul de analiză se va îndrepta asupra atribuirii unei identități aparținând unei alte persoane în mod fraudulos prin folosirea unui act ce servește la identificare, legitimare sau starea civilă. Acest abuz trebuie să se îndrepte totuși spre un funcționar public pentru a putea reține tipicitatea și trebuie să aibă posibilitatea de a produce consecințe juridice sau să fie făcută cu scopul de a produce astfel de consecințe.
Totodată, în situația în care autorul își atribuie o identitate reală aparținând unei persoane existente, infracțiunea nu se va mai reține în formă simplă, ci în formă agravată. Infracțiunea se va aplica prin asemănare și în cazul în care este executată în legătură cu un stat străin. Astfel dacă declarația se face în fața unei autorități publice străine sau dacă actele folosite sunt emise de o astfel de autoritate străină.
Fals și uz de fals – prescriere
Prescripția răspunderii penale este acea instituție de drept penal substanțial care influențează posibilitatea tragerii la răspundere penală a autorilor. Aceasta are rolul de a sancționa organele statului care rămân în pasivitate.
În funcție de limitele speciale prevăzute de lege, răspunderea penală se va prescrie conform art. 154 (1) Cod Penal, care prevede următoarele termene:
- 15 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani;
- 10 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depășește 20 de ani;
- 8 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani;
- 5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de un an dar care nu depășește 5 ani;
- 3 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii care nu depășește un an sau amenda;
De exemplu, în cazul infracțiunii de fals intelectual, termenul de prescripție se va stabili raportându-ne la pedeapsa stabilită de legiuitor. Așadar, art. 325 alin. (1) sancționează fapta cu închisoarea de la unu la 5 ani, iar din art. 154 alin (1) lit. d), deducem că termenul de prescripție pentru răspunderea penală va fi de 5 ani. După trecerea acestui termen, autorului nu i se mai poate reține răspunderea penală, o interdicție sau o decădere care ar fi incidentă în cazul unei condamnări. Astfel, autorului nu i se va aplica recidiva în eventualitatea săvârșirii unei noi infracțiuni și termenul pentru reabilitare nu va începe să curgă.
Momentul de la care va curge termenul de prescripție a răspunderii penale, în funcție de latura obiectivă a fiecărei infracțiuni, va fi diferit. De regulă, termenul de prescripție pentru răspunderea penală curge de la săvârșirea infracțiunii, sau de la epuizare în cazul infracțiunilor cu durată de consumare.
Având în vedere că, adesea, în cazul infracțiunilor de fals, pentru consumarea infracțiunii se impune folosirea, darea spre a fi folosit sau punerea în circulație a obiectelor sau a înscrisurilor, termenul pentru prescripția răspunderii va curge de la momente diferite. În cazul în care norma impune folosirea, iar autorul nu a dispus de înscris cu scopul de a produce consecințe juridice, infracțiunea rămâne în formă tentativei și prescripția răspunderii penale va curge de la momentul falsificării. Termenul se va stabili însă în funcție de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată și nu a celei rezultate prin aplicarea atenuantei care reduce pedeapsa la jumătate.
Pe lângă prescripția răspunderii penale, legiuitorul prevede în Codul penal și prescripția executării pedepsei. Deși ușor de încurcat, cea din urmă produce efecte diferite față de prescripția răspunderii penale arătată anterior.
Astfel, prescripția executării pedepsei are ca și consecință considerarea ca executată a pedepsei, ceea ce presupune pronunțarea unei hotărâri de condamnare într-un moment anterior.
Conform art. 162 termenele de prescripție a executării pedepsei sunt:
- 20 de ani, când pedeapsa care urmează a fi executată este detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 15 ani;
- 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea;
- 3 ani, în cazul când pedeapsa este amenda.
În cazul prescripției executării pedepsei, termenul se va stabili conform pedepsei cu închisoarea care s-a aplicat în sarcina inculpatului prin hotărârea de condamnare și va începe să curgă de la rămânerea definitivă a hotărârii. Ulterior împliniri termenului, datorită faptului că s-a aplicat o pedeapsa, va începe să curgă termenul de reabilitare și această infracțiune va putea fi reținută ca fiind un prim termen al recidivei.
Fals și uz de fals – pedeapsă
Codul penal sancționează infracțiunile de falsificare cu pedeapsa închisorii pe care în cazul anumitor fapte le alternează cu amenda în funcție de gravitatea faptelor și urmările pe care acestea le pot produce.
Astfel, în cazul falsului intelectual pedeapsa prevăzută de lege este între unu și 5 ani, iar în cazul falsului material în forma de bază pedeapsa se va individualiza între 6 luni și 3 ani. Atunci când calitatea subiectului activ este specială, se va aplica agravanta, iar pedeapsa prevăzută de lege va fi între unu și 5 ani. În cazul falsificării monedelor, maximul special este de 10 ani închisoare. Acest termen este firesc, deoarece prin punerea în circulație a unei astfel de valori falsificate, urmarea produsă de săvârșirea infracțiunii va fi greu de înlăturat datorită rapidității cu care bunurile produse prin comiterea faptei se răspândesc.
În ceea ce privește înscrisul sub semnătură privată, pedeapsa prevăzută de lege este de 6 luni și 2 ani sau amenda, iar în cazul uzului de fals, pedeapsa este stabilită între 3 luni și 2 ani sau amenda. Rațiunea unei pedepse mai puțin severe rezultă din gravitatea redusă a faptei de a falsifica un înscris sub semnătură privată în comparație cu falsificarea înscrisului oficial prin care în mod subsidiar se protejează și onestitatea funcționarului public.
În privința falsului în declarații și falsul privind identitatea, termenele sunt asemănătoare. În cazul falsului în declarații, pedeapsa va fi stabilită între 3 luni și 2 ani închisoare sau amenda, iar în cazul falsului privind identitatea în formă simplă, pedeapsa va fi individualizată între 6 luni și 3 ani. Dacă autorul și-a atribuit o identitate reală, pedeapsa va fi între unu și 5 ani de închisoare.
Pentru a putea pedepsi acțiunea de falsificare, pe lângă cerințele avute în vedere de latura obiectivă, autorul trebuie să acționeze cu intenție directă sau eventuală, legiuitorul alegând să nu incrimineze săvârșirea faptei din culpă.
De asemenea, tentativă este incriminată în cazul falsificării monedelor, timbrelor și altor valori și în cazul falsificării înscrisurilor oficiale sau sub semnătură privată.
Citește mai multe despre delapidare.
