În România, legislația oferă posibilitatea soților de a divorța la judecătorie fără a fi necesară reprezentarea prin avocat. Această opțiune poate fi atractivă pentru cuplurile care doresc să reducă costurile asociate procesului de divorț sau care simt că pot gestiona singuri procedurile juridice. Totuși, este important să înțelegem că absența unui avocat implică o responsabilitate mai mare din partea soților în ceea ce privește cunoașterea și respectarea procedurilor legale.
Situațiile care conduc la divorțul în instanță sunt diverse. Art. 373 din Codul Civil, evidențiază câteva motive principale pentru care se poate ajunge la desfacerea căsătoriei. Printre acestea se numără:
- acordul ambilor soți;
- situația în care relația dintre parteneri s-a deteriorat grav, făcând imposibilă continuarea căsătoriei;
- separarea de facto pentru o perioadă de cel puțin doi ani, sau
- cazurile în care starea de sănătate a unuia dintre soți face imposibilă continuarea relației conjugale.
Este important de menționat că, deși legea permite divorțul prin acord, multe cupluri ajung în instanță tocmai pentru că nu reușesc să cadă de acord asupra termenilor separării, cum ar fi modalitatea de exercitare a autorității părintești sau asupra numelui de familie pe care fiecare dintre soți urmează să îl poarte după pronunțarea divorțului.
Procesul de divorț la judecătorie începe la inițiativa unuia dintre soți, denumit în termeni juridici „reclamant„. Acesta trebuie să pregătească și să depună o cerere de chemare în judecată la instanța competentă. Această cerere nu este un simplu formular, ci un document care trebuie să conțină identificarea ambilor soți, motivele pentru care se solicită divorțul, precum și numele copiilor minori celor 2 soți ori adoptați de către aceștia. Dacă nu sunt copii minori, se va menționa în cerere această împrejurare.
Redactarea acestei cereri poate fi o provocare pentru cineva nefamiliarizat cu limbajul juridic, de aceea este esențial să se acorde o atenție deosebită fiecărui detaliu inclus. Potrivit art. 916 alin. (3) din Codul de Procedură Civilă, la cererea de chemare în judecată se atașează o copie a certificatului de căsătorie. Mai mult, soțul reclamant trebuie să atașeze la cererea de divorț și probele pe care aceasta se întemeiază. Acestea pot include documente, martori, sau chiar expertize, în funcție de complexitatea cazului. Pentru cineva care se reprezintă singur în instanță, administrarea probelor poate fi o provocare semnificativă, necesitând o bună cunoaștere a regulilor procedurale.
Odată redactată, cererea de divorț trebuie depusă la judecătoria competentă. În general, aceasta este judecătoria de pe raza ultimei locuințe comune a soților. Însă, dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul. Acest aspect poate părea minor, dar alegerea corectă a instanței este esențială pentru soluționarea cât mai rapidă a procedurii.
În cazul în care cererea de divorț se întemeiază, în condițiile prevăzute de Codul civil, pe acordul părților, ea va fi semnată de ambii soți sau de către un mandatar comun, cu procură specială autentică.
Atunci când este cazul, în cererea de divorț soții vor stabili și modalitățile în care au convenit să fie soluționate cererile accesorii divorțului, cu excepția cazului în care unul dintre aceștia sau ambii beneficiază de consiliere judiciară sau tutelă specială.
Primind cererea, instanța va verifica existența consimțământului soților, după care va fixa termen pentru soluționarea cererii în camera de consiliu.
Un alt aspect important de care trebuie să țină cont reclamantul este plata taxei judiciare de timbru. Conform art. 15 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 80/2013, cuantumul acestei taxe variază în funcție de motivul invocat pentru divorț. Pentru un divorț prin acord, taxa este de 200 de lei. În cazul în care divorțul este solicitat din cauza unor motive temeinice care au dus la deteriorarea relației, taxa este de 100 de lei. Pentru situațiile în care divorțul este cerut din motive de sănătate, taxa se reduce la 50 de lei.
Odată ce cererea a fost înregistrată și taxa de timbru plătită, instanța va stabili primul termen de judecată și va cita ambii soți. La fiecare înfățișare, judecătorul are obligația legală de a încerca împăcarea soților. Acest pas, prevăzut de art. 921 din Codul de Procedură Civilă, nu este o simplă formalitate, ci o încercare reală de a salva căsătoria, dacă există această posibilitate.
În cazurile în care există copii minori, procesul de divorț capătă o dimensiune suplimentară de complexitate. Instanța are obligația de a asculta opinia copiilor care au împlinit vârsta de 10 ani. Această procedură este delicată și are ca scop protejarea interesului superior al copilului, un principiu fundamental în dreptul familiei.
După analizarea tuturor probelor și argumentelor, instanța va pronunța sentința de divorț. Conform art. 382 alin.(1) din Codul Civil, căsătoria este considerată desfăcută din ziua în care hotărârea de divorț rămâne definitivă.
Instanța de divorț se pronunță și cu privire la:
a) exercitarea autorității părintești, contribuția părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor, locuința copilului și dreptul părintelui de a avea legături personale cu acesta;
b) numele soților după divorț;
c) locuința familiei;
d) despăgubirea pretinsă pentru prejudiciile materiale sau morale suferite ca urmare a desfacerii căsătoriei;
e) obligația de întreținere sau prestația compensatorie între foștii soți;
f) încetarea regimului matrimonial și, după caz, lichidarea comunității de bunuri și partajul acestora.
Când soții au copii minori, născuți înaintea sau în timpul căsătoriei ori adoptați, instanța se va pronunța asupra exercitării autorității părintești și a locuinței copiilor după divorț, precum și asupra contribuției părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorț.
De asemenea, instanța se va pronunța din oficiu și asupra numelui pe care îl vor purta soții după divorț.
În concluzie, deși legea permite divorțul la judecătorie fără avocat, această opțiune vine cu o serie de provocări și responsabilități. Este esențial ca aceștia să se informeze temeinic despre drepturile și obligațiile lor și să fie pregătiți să-și reprezinte interesele în fața instanței. În cazurile complicate sau când sunt implicați copii minori, poate fi înțelept să se consulte un avocat specializat în dreptul familiei, chiar dacă nu se optează pentru reprezentare completă.
Citește mai multe despre Cât costă un divorț la tribunal?
