În ultimii ani, tot mai multe persoane fizice aleg să pună la dispoziția călătorilor, prin intermediul platformelor digitale, camere aflate în locuințele proprii, pentru perioade scurte de timp. Deși această practică a devenit larg răspândită, aspectele juridice și fiscale care o însoțesc sunt adesea neglijate sau greșit înțelese. Din perspectiva reglementărilor fiscale în vigoare, veniturile rezultate din această activitate se încadrează în sfera veniturilor din cedarea folosinței bunurilor, în conformitate cu dispozițiile articolului 83 din Codul fiscal, indiferent de câte astfel de locuințe deține contribuabilul.
Totodată, este irelevant dacă închirierea se realizează direct sau printr-un canal digital, precum Airbnb, Booking sau alte platforme online, întrucât legislația fiscală nu condiționează regimul de impozitare de forma de promovare sau de modalitatea tehnică de interacțiune cu beneficiarii, informează Blaj Law.
Din punctul de vedere al duratei, închirierea în scop turistic este definită prin lege ca fiind oferirea unei posibilități de ședere între 24 de ore și cel mult 30 de zile, destinată unei persoane aflate în deplasare în interes turistic, în afara mediului său de viață obișnuit. În situațiile în care se închiriază anual între una și cinci camere, calculul venitului impozabil se face pe baza unei norme anuale de venit. Dacă, însă, în cursul aceluiași an fiscal, numărul camerelor închiriate depășește acest plafon, contribuabilul va fi obligat, începând cu anul fiscal următor, să aplice regimul de impunere în sistem real, specific veniturilor obținute din activități independente. Totodată, pe lângă impozitul de venit datorat, dacă venitul estimat sau realizat depășește plafonul prevăzut de lege – respectiv 6, 12 sau 24 de salarii minime brute pe economie –, se naște obligația de plată a contribuției de asigurări sociale de sănătate, în condițiile stabilite de legislația fiscală.
Așadar, o astfel de activitate generează obligații fiscale, printre care se numără și completarea și depunerea Declarației unice privind impozitul pe venit și contribuțiile sociale datorate de persoanele fizice (formularul 212), cel târziu până la data de 25 mai a anului următor celui în care veniturile au fost realizate. Acest formular are un rol important în determinarea obligațiilor fiscale, întrucât permite stabilirea, prin autoimpunere, a impozitului pe venit și a contribuțiilor sociale aferente, în funcție de regimul aplicabil în momentul depunerii.
Suplimentar, trebuie reținut că, obligațiile fiscale nu se rezumă la depunerea declarațiilor, ci presupun și achitarea integrală, în termenul legal, a sumelor datorate. În caz contrar, se vor acumula obligații accesorii constând în dobânzi și penalități de întârziere, iar neexecutarea obligațiilor fiscale poate conduce la aplicarea măsurilor de executare silită, inclusiv prin popriri bancare și valorificarea bunurilor contribuabilului.
Utilizarea platformelor digitale nu diminuează responsabilitatea fiscală a contribuabilului, ci, dimpotrivă, este adesea privită de autoritățile fiscale drept un indicator al caracterului repetitiv și organizat al activității. Participarea activă la o piață competitivă, promovarea sistematică a serviciilor și utilizarea de instrumente digitale de comercializare sunt elemente care indică intenția de a obține venituri, ceea ce justifică aplicarea unui regim fiscal corespunzător.
În cazul în care contribuabilul omite să își îndeplinească obligațiile declarative, organul fiscal este îndreptățit să stabilească veniturile și obligațiile fiscale din oficiu, în temeiul articolului 107 alineatul (1) din Codul de procedură fiscală. Acest proces de impunere din oficiu poate avea la bază informații obținute de la terți, inclusiv de la operatorii platformelor prin care a fost intermediată închirierea. Pe lângă calculul impozitului și contribuțiilor, pot fi aplicate sancțiuni contravenționale conform articolului 336 din același cod, iar în unele situații, contribuabilul poate face obiectul unor controale din partea Direcției Generale Antifraudă Fiscală.
În ceea ce privește dreptul autorităților fiscale române să procedeze la impunerea din oficiu a contribuabililor, în absența declarațiilor voluntare, această posibilitate a fost semnificativ extinsă și întărită prin transpunerea în legislația națională a unui set de norme de proveniență europeană, cuprinse în Directiva (UE) 2021/514 a Consiliului, cunoscută sub denumirea DAC 7. Această directivă a fost adoptată ca răspuns la nevoia de transparență fiscală în mediul digital și are drept scop principal instituirea unei obligații uniforme de raportare pentru operatorii de platforme digitale. Aceștia sunt obligați să colecteze, verifice și transmită administrațiilor fiscale informații relevante despre utilizatorii care obțin venituri prin intermediul platformelor, fie că este vorba despre prestări de servicii, vânzări de bunuri sau închirieri imobiliare pe termen scurt.
Transpunerea acestor reguli în dreptul intern s-a realizat prin intermediul Ordonanței Guvernului nr. 16/2023, care a modificat Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală prin introducerea articolului 291^5. Suplimentar, au fost emise o serie de reglementări administrative de către președintele ANAF, inclusiv ordinele nr. 1996/2023, 1946/2023, 2026/2023 și 1226/2023. Acestea detaliază procedura privind înregistrarea operatorilor de platforme, colectarea informațiilor, raportarea către autorități și mecanismele de verificare a datelor transmise. Astfel, ANAF a fost învestită cu atribuții explicite în ceea ce privește gestionarea informațiilor fiscale provenite din activități economice desfășurate pe platforme digitale, inclusiv cele referitoare la închirierea de bunuri imobile în scop turistic sau similar regimului hotelier.
În temeiul art. 291^5 din Codul de procedură fiscală, obligația de raportare revine oricărui operator de platformă digitală care are fie rezidența fiscală într-un stat membru al Uniunii Europene, fie, în lipsa acesteia, desfășoară activități relevante pe teritoriul Uniunii, inclusiv activități de închiriere imobiliară. Prin operator de platformă se înțelege orice entitate care dezvoltă și pune la dispoziția utilizatorilor un software ce facilitează tranzacții între părți, inclusiv prin integrarea unor instrumente de plată. Nu intră sub incidența acestor obligații acele entități care doar promovează sau listează anunțuri, fără a intermedia efectiv tranzacția ori plata.
Raportarea vizează datele referitoare la utilizatorii activi ai platformei, denumiți vânzători raportabili – persoane fizice sau juridice care desfășoară activități economice, cum ar fi oferirea spre închiriere a unor locuințe în scop turistic. Informațiile care trebuie colectate includ elemente de identificare personală sau fiscală, detalii despre conturile bancare, valoarea veniturilor obținute, locațiile și perioadele închirierii, precum și orice alte date relevante pentru determinarea situației fiscale. În cazul în care utilizatorii refuză să furnizeze aceste informații, iar două notificări succesive nu conduc la conformare, operatorul de platformă este obligat fie să suspende contul respectivului utilizator, fie să sisteze plățile aferente veniturilor realizate, până la obținerea datelor necesare.
Datele colectate sunt apoi transmise către ANAF, care le poate utiliza atât pentru determinarea obligațiilor fiscale individuale, cât și pentru schimbul automat de informații cu autoritățile fiscale ale celorlalte state membre. Raportarea se efectuează în format standard, utilizând canale electronice securizate, prin intermediul rețelei europene Common Communication Network (CCN), în termen de cel mult două luni de la încheierea anului de raportare.
Din perspectiva raportului dintre contribuabil și administrația fiscală, introducerea acestui mecanism a produs o modificare substanțială. Dacă anterior identificarea surselor de venit presupunea, în principal, declarația voluntară a contribuabilului, în prezent autoritățile fiscale beneficiază de un flux automatizat de informații, provenite direct de la terți, complet independent de cooperarea contribuabilului. Astfel, mecanismul autoevaluării este înlocuit parțial de un sistem de supraveghere digitală permanentă, care sporește capacitatea statului de a identifica și de a controla veniturile obținute din închirierea locuințelor prin intermediul platformelor digitale.
Trebuie evidențiat faptul că DAC 7 nu introduce noi impozite, ci are ca obiectiv exclusiv eficientizarea colectării impozitelor existente, prin implicarea activă a platformelor digitale în procesul de supraveghere fiscală. Astfel, contribuabilul nu mai poate invoca lipsa de informare cu privire la obligațiile sale, întrucât acestea pot fi deduse cu precizie din datele colectate și validate de platforme și puse la dispoziția autorității fiscale printr-un mecanism uniform, reglementat și obligatoriu.
Prin urmare, în condițiile în care datele privind activitatea economică a persoanei fizice sunt obținute direct din surse externe, riscul de neconformare voluntară este semnificativ redus. Activități precum închirierea imobilelor prin platforme digitale, anterior dificil de monitorizat, se află acum sub o supraveghere strictă, susținută de infrastructura legislativă europeană. Astfel, lipsa unei declarații fiscale nu mai constituie un obstacol în calea identificării veniturilor nedeclarate, iar relația dintre contribuabil și autoritatea fiscală este redefinită prin prisma unei transparențe extinse și a unui control fiscal bazat pe tehnologii moderne.
În ceea ce privește situația recentă în România, începând cu anul 2023, Agenția Națională de Administrare Fiscală a operaționalizat un sistem structurat de identificare, evaluare și, dacă este cazul, de verificare a persoanelor fizice și juridice care obțin venituri prin intermediul platformelor digitale, ca urmare a transpunerii în legislația națională a Directivei DAC 7. În acest context, Direcția Generală Antifraudă Fiscală, structură specializată din cadrul ANAF, a început să transmită notificări scrise către persoane fizice identificate în bazele de date ale administrației fiscale ca având venituri obținute din închirierea de unități de cazare în regim hotelier, prin intermediul platformelor online de tip intermediar, pentru intervalul 2019–2024. Acest demers a fost posibil ca urmare a procesării și centralizării informațiilor furnizate de operatorii de platforme, în temeiul obligațiilor de raportare instituite prin art. 291^5 din Codul de procedură fiscală, datele raportate incluzând detalii privind utilizatorii activi, bunurile oferite spre închiriere și sumele încasate.
Trebuie menționat că notificarea fiscală transmisă contribuabililor nu constituie un act administrativ fiscal și, prin urmare, nu produce consecințe juridice directe asupra patrimoniului acestora. Totuși, notificarea are un caracter oficial și reprezintă un act procedural prin care autoritatea fiscală aduce la cunoștința contribuabilului că deține informații relevante privind veniturile sale din activități desfășurate prin intermediul platformelor digitale, atrăgând atenția asupra riscului fiscal existent și oferindu-i posibilitatea de a-și conforma situația fiscală în mod voluntar. Scopul acestor comunicări este, așadar, de a avertiza persoanele vizate asupra faptului că nedeclararea veniturilor identificate poate conduce la inițierea unor proceduri de control fiscal sau de impunere din oficiu. Notificările nu stabilesc în mod expres cuantumul obligațiilor fiscale datorate și nu solicită plata unor sume determinate, ci oferă cadrul necesar pentru o conformare benevolă, anterior declanșării oricărei proceduri formale de inspecție fiscală sau emiterii unei decizii de impunere din oficiu.
În această situație, este indicat ca persoanele care au primit astfel de notificări și care au desfășurat activități de închiriere în scop turistic prin platforme digitale să procedeze la regularizarea situației fiscale prin completarea și depunerea Declarației unice (formularul 212) până cel târziu la data de 25 mai 2025, pentru perioada 2019–2024. Această declarație trebuie depusă prin intermediul platformei online Spațiul Privat Virtual (SPV) pusă la dispoziție de ANAF, pentru fiecare an fiscal în parte în care au fost obținute venituri nedeclarate. Contribuabilul va declara venitul brut, eventualele cheltuieli deductibile și baza impozabilă corespunzătoare fiecărui an. În funcție de aceste informații, se vor stabili obligațiile fiscale aferente – respectiv impozitul pe venit în cotă de 10% și, dacă este cazul, contribuția de asigurări sociale de sănătate, în conformitate cu pragurile legale aplicabile.
În ipoteza în care contribuabilul nu răspunde notificării și nu își îndeplinește obligațiile declarative și de plată în termenul prevăzut de lege, autoritatea fiscală are competența legală de a emite o decizie de impunere din oficiu, stabilind creanțele fiscale datorate și accesoriile aferente. Această măsură atrage perceperea dobânzilor și penalităților de întârziere, putând fi aplicate inclusiv sancțiuni contravenționale în situațiile de neconformare.
În cazul în care contribuabilului i se emite ulterior o decizie de impunere pe care o consideră nelegală sau neîntemeiată, acesta are la dispoziție instrumentele prevăzute de legislația fiscală pentru contestarea actelor administrativ-fiscale, inclusiv dreptul de a formula plângere și, dacă este necesar, de a sesiza instanța competentă pentru anularea acestora.
