Procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției constituie actul juridic unilateral cu caracter administrativ prin care agentul constatator, în virtutea competenței conferite de lege, reține existența unei fapte contravenționale și aplică, în mod direct, sancțiunile prevăzute de actul normativ incident. Prin urmare, acest act se bucură de prezumția relativă de veridicitate și legalitate, fiind opozabil contravenientului până la proba contrară.
Tocmai din acest motiv, legiuitorul a impus anumite garanții procesuale minimale în favoarea celui sancționat, printre care se numără și dreptul de a formula obiecțiuni cu privire la conținutul procesului-verbal și la împrejurările reținute de agentul constatator.
Potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (7) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, agentul constatator este obligat să aducă la cunoștință contravenientului dreptul de a face obiecțiuni, care se înscriu distinct în procesul-verbal.
Astfel, potrivit articolului antemenționat: „în momentul încheierii procesului-verbal agentul constatator este obligat să aducă la cunoştinţă contravenientului dreptul de a face obiecţiuni cu privire la conţinutul actului de constatare. Obiecţiunile sunt consemnate distinct în procesul-verbal la rubrica „Alte menţiuni”, sub sancţiunea nulităţii procesului-verbal.”
Această obligație nu are un caracter facultativ, ci imperativ, fiind impusă tocmai pentru a asigura exercitarea efectivă a dreptului la apărare, drept cu consacrare constituțională și convențională, în temeiul art. 24 din Constituția României și al art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În ipoteza în care agentul constatator refuză să înscrie în procesul-verbal obiecțiunile formulate de contravenient, fie printr-o omisiune voită, fie printr-un refuz explicit, se încalcă această garanție procesuală. Practic, se suprimă dreptul contravenientului de a introduce în cuprinsul actului constatator propria sa poziție față de fapta reținută, față de existența sau inexistența acesteia, precum și față de individualizarea sancțiunii aplicate. Această încălcare a obligației legale nu poate fi tratată ca o simplă deficiență de formă, ci trebuie analizată prin prisma consecințelor asupra dreptului la apărare și, implicit, asupra legalității actului administrativ sancționator.
Lipsa mențiunilor privind obiecțiunile contravenientului poate atrage nulitatea procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, însă numai dacă se dovedește că această omisiune a cauzat o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Este vorba, așadar, de o nulitate relativă, subordonată existenței unei vătămări procedurale efective. Jurisprudența a reținut în mod constant că simpla lipsă a mențiunii obiecțiunilor nu determină automat nulitatea procesului-verbal, dar poate constitui un temei pentru anulare atunci când contravenientul demonstrează că, dacă aceste obiecțiuni ar fi fost înscrise, ar fi fost susceptibile să influențeze conținutul actului sau să conducă la o altă soluție în instanță.
În astfel de cazuri, contravenientul are la dispoziție plângerea contravențională reglementată de art. 31 din OG nr. 2/2001, care se formulează în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării procesului-verbal. În cadrul acesteia, se poate invoca expres încălcarea obligației de consemnare a obiecțiunilor, cu indicarea circumstanțelor concrete în care a avut loc refuzul agentului constatator și a modului în care acest refuz a afectat dreptul la apărare. Se recomandă ca această susținere să fie însoțită, acolo unde este posibil, de probe care să confirme intenția contravenientului de a formula obiecțiuni și refuzul nejustificat al agentului de a le transcrie în procesul-verbal.
Plângerea se depune şi se soluţionează în baza competenţei alternative la judecătoria în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia ori la judecătoria în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul contravenientul. Plângerea suspendă executarea sancțiunilor impuse în sarcina contravenientului prin procesul-verbal contestat. De asemenea, pentru plângerea împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, pentru recursul formulat împotriva hotărârii judecătoreşti prin care s-a soluţionat plângerea, precum şi pentru orice alte cereri incidente se percep taxele judiciare de timbru prevăzute de lege.
În concluzie, refuzul agentului constatator de a consemna obiecțiunile contravenientului în procesul-verbal reprezintă o încălcare a unei obligații legale exprese, susceptibilă de a atrage nulitatea procesului-verbal, dacă se probează existența unei vătămări a dreptului la apărare. Această conduită afectează caracterul echitabil al procedurii contravenționale și subminează încrederea în actele întocmite de autoritățile publice cu atribuții sancționatorii.
În fața unei astfel de situații, contravenientul este îndreptățit nu doar să invoce nelegalitatea actului, ci și să valorifice toate mijloacele procedurale și legale pentru a obține repararea vătămării produse prin omisiunea sau refuzul agentului constatator de a menționa obiecțiunile în cuprinsul procesului-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor.
