Codul civil reglementează în mod explicit aspectele privind locuința minorului prin intermediul art. 496, care stipulează principiul fundamental conform căruia „copilul minor locuiește la părinții săi”. În situația în care părinții conviețuiesc, această chestiune nu ridică probleme deosebite.
În contextul unui divorț, dacă din respectiva căsătorie au rezultat copii, se pune problema stabilirii locuinței minorului. Locuința minorului va fi stabilită indiferent de custodia comună a părinților, ținând cont de interesul superior al copilului.
Astfel, impedimente apar în momentul separării părinților, când este necesar ca aceștia să ajungă la un acord privind locuința copilului. În absența unei înțelegeri amiabile, va interveni instanța de tutelă, care analizează situația în ansamblu, luând în considerare mai multe aspecte.
Conform art. 496 alin. (3) din Codul Civil, „în caz de neînțelegere între părinți, instanța de tutelă hotărăște, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială și ascultându-i pe părinți și pe copil, dacă a împlinit vârsta de 10 ani.” Așadar, dacă minorul a împlinit vârsta de 10 ani, acesta va fi audiat în cadrul procesului care are ca obiect stabilirea locuinței minorului.
Instanța analizează mai multe criterii pentru determinarea locuinței minorului. Pe de o parte, principalul factor este interesul superior al copilului, urmat de concluziile raportului de anchetă psihosocială care evaluează condițiile locative ale fiecărui părinte.
Conform art. 2 alin. (6) din Legea nr. 272/ 2004: „În determinarea interesului superior al copilului se au în vedere cel puțin următoarele:
a) nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educație și sănătate, de securitate și stabilitate și apartenență la o familie;
b) opinia copilului, în funcție de vârsta și gradul de maturitate;
c) istoricul copilului, având în vedere, în mod special, situațiile de abuz, neglijare, exploatare, înstrăinare părintească sau orice altă formă de violență asupra copilului, precum și potențialele situații de risc care pot interveni în viitor;
d) capacitatea părinților sau a persoanelor care urmează să se ocupe de creșterea și îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia;
e) menținerea relațiilor personale cu persoanele față de care copilul a dezvoltat relații de atașament.”
Pe de altă parte, se iau în considerare și factori precum disponibilitatea părinților de a coopera între ei, istoricul situației locative din ultimii trei ani și proximitatea față de instituția de învățământ a copilului. În acest sens, spre exemplu, un părinte care împiedică în mod constant contactul copilului cu celălalt părinte poate avea șanse reduse să obțină stabilirea locuinței minorului la el.
Legea civilă nu recunoaște conceptul de locuință alternativă, stabilind întotdeauna o locuință unică a minorului. Această abordare urmărește asigurarea stabilității emoționale și sociale a copilului în perioada post-separare a părinților.
Părintele la care copilul nu va locui beneficiază de dreptul la legături personale cu minorul, conform art. 496 alin. (5) din Codul Civil, acest drept putând fi limitat de instanță doar dacă interesul superior al copilului o impune. Totuși, stabilirea locuinței minorului la unul dintre părinți, nu îl exonerează pe celalat de obligația de întreținere a minorului, reglementată de art. 499 din Codul Civil. Prin urmare, obligația de întreținere rămâne în sarcina ambilor părinți, aceștia fiind ținuți în solidar să asigure cele necesare traiului, educației și pregătirii profesionale a copilului.
Astfel, în continuare, ambii părinți „sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională.”, în virtutea art. 499 Cod civil.
Mai mult de atât, art. 499 alin. (3) Cod civil stabilește că „Părinţii sunt obligaţi să îl întreţină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăşi vârsta de 26 de ani.” Această prevedere extinde obligația de întreținere a părinților față de minor și după împlinirea vârstei majoratului, în ipoteza în care copilul își continuă studiile. Totuși, legiuitorul limitează sfera de incidență a obligației la vârsta de 26 de ani, stabilită în conformitate cu vârsta obișnuită la care o persoană încheie studiile universitare.
În consecință, stabilirea locuinței minorului în caz de separării părinților, se va ține cont în primul rând de interesul superior al minorului, principiu care va fi analizat în funcție de mai mult aspecte, acesta prevederi fiind aplicabile atât în caz de divorț, cât și în situația în care este incidentă o separare a părinților care nu sunt căsătoriți.
