Adesea ne gândim la moștenire ca la un mod de a dobândi diverse bunuri sau valori, ceea ce este, în mare măsură, adevărat, moștenirea reprezentând transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în ființă, potrivit Codului civil. Totuși, noțiunea de patrimoniu are în vedere atât drepturile, cât și obligațiile cu valoare economică ce aparțin persoanei fizice. Așadar, obiectul transmisiunii succesorale va fi reprezentat, deopotrivă, și de posibilele elemente de „pasiv”, constând în datorii bănești sau alte obligații pe care defunctul le avea.
Preliminar, este important să precizăm că cei care îndeplinesc condițiile de a moșteni au un drept de opțiune succesorală, în sensul acceptării sau renunțării la moștenire. În vederea exercitării acestui drept, Codul civil le pune la dispoziție succesibililor un termen de un an. În general, acest termen va fi calculat de la data deschiderii moștenirii – adică data decesului.
Dacă se optează pentru acceptarea moștenirii, aceasta poate fi una expresă, luând forma unui înscris, sau tacită, prin comportamentul adoptat de succesibil.
Însă, după cum am antamat, nu întotdeauna patrimoniul succesoral este unul dezirabil pentru moștenitori. În alte cuvinte, renunțarea la succesiune pare o opțiune mai ofertantă dacă:
- Valoarea datoriilor defunctului este una semnificativă.
- Bunurile care compun masa succesorală au o valoare mică sau sunt într-o stare agravată de degradare.
- Relațiile de familie sunt unele tensionate, iar disputele născute pe marginea moștenirii ar putea să aducă prin sine costuri, financiare și de timp, care să depășească potențialele beneficii.
O precizare importantă vizează faptul că, indiferent de valoarea datoriilor, moștenitorii nu vor putea fi obligați, în caz de acceptare, să le suporte din patrimoniul propriu. Dispozițiile art. 1.114 Cod civil prevăd că atât moștenitorii legali, cât și legatarii universali, răspund pentru datoriile și sarcinile moștenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporțional cu cota fiecăruia.
Renunțarea poate fi realizată printr-o declarație în fața notarului, care urmează a fi înscrisă în registrul național notarial de evidență, aceasta fiind cea mai indicată variantă pentru cei care vor să se dezică în totalitate de succesiune.
Renunțarea la moștenire va putea fi constatată și de către instanța judecătorească, în ceea ce îi privește pe succesibilii care, înăuntrul termenul de opțiune succesorală nu au realizat niciun act de acceptare, expresă sau tacită asupra moștenirii, în conformitate cu prevederile 1.112 Cod civil care instituie o prezumție a renunțării. Așadar, și lipsa acceptării va putea ajunge să echivaleze cu o renunțare.
Trebuie să menționăm că nu întotdeauna renunțarea va fi posibilă. Art. 1.119 Cod civil reglementează acceptarea forțată a moștenirii, aplicabilă ca o sancțiune moștenitorului care a sustras sau a ascuns bunuri succesorale. În concret, acesta va fi considerat ca moștenitor acceptant chiar dacă anterior renunțase la moștenire.
Un alt caz în care renunțarea poate ajunge să nu producă efectele urmărite este cel în care renunțătorul își exercită opțiunea în scopul fraudării creditorilor săi, adică nu acceptă astfel încât să nu dobândească, în patrimoniu, valori din care creditorii săi chirografari ar putea să își îndestuleze creanțele. Aceștia din urmă vor putea cere instanței revocarea renunțării în ceea ce îi privește în termen de 3 luni de la data la care au cunoscut despre renunțare.
În altă ordine de idei, este important de reținut că, atât timp cât termenul de opțiune nu s-a scurs, se poate reveni asupra renunțării, prin revocare acesteia.
Citește mai multe despre renunțarea la moștenire în favoarea cuiva.
