Te-ai întrebat vreodată cine va fi responsabil, din punct de vedere juridic, pentru o faptă ilicită săvârșită de un copil minor?
Răspunderea civilă este clasificată în funcție de fapta pentru care se vor aplica eventuale măsuri reparatorii. Răspunderea pentru faptele cauzate de minori se poate încadra în secțiunea răspunderii pentru fapta proprie sau pentru fapta altuia, după caz.
În primul rând, trebuie să înțelegem ce presupune imputarea răspunderii civile delictuale unei persoane.
1. Răspunderea personală a minorului pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită proprie
Printr-o interpretare per a contrario a textului de la art. 1.349 alin. (1) din Codul civil, deducem că vom fi în prezența unui caz de răspundere civilă delictuală atunci când o persoană nu își îndeplinește îndatorirea potrivit căreia trebuie „să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.”
O altă condiție pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este discernământul pe care persoana îl are, sau nu, în momentul săvârșirii faptei ilicite. Această condiție rezultă din alin. (2) al articolului antemenționat, potrivit căruia „Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.”
Angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a persoanelor fizice este condiționată, așadar, de prezența discernământului. Cu alte cuvinte, persoana fizică trebuie să posede capacitatea de a-și evalua propriile acțiuni și de a distinge între comportamentele permise și cele nepermise, între acțiunile licite și cele ilicite.
În caz contrar, absența discernământului conduce la excluderea vinovăției, fiind necesar ca autorul faptei ilicite să aibă discernământ.
Capacitatea delictuală este o componentă a vinovăției, reprezentând o condiție necesară pentru atragerea răspunderii civile în cazul prejudiciilor cauzate prin acte ilicite de natură extracontractuală.
În ceea ce privește regimul juridic al capacității delictuale aplicabil minorilor, art. 1.366 din Codul civil prevede: „(1) Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau persoana care beneficiază de tutela specială nu răspunde de prejudiciul cauzat, dacă nu se dovedeşte discernământul său la data săvârşirii faptei. (2) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani răspunde de prejudiciul cauzat, în afară de cazul în care dovedeşte că a fost lipsit de discernământ la data săvârşirii faptei.”
Textele legale amintite supra constituie două prezumții legale relative:
- prezumția lipsei de discernământ a minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani, care, de principiu, nu răspunde delictual;
- Prezumția existenței discernământului minorului care a împlinit vârsta de 14 ani și nu este pus sub interdicție judecătorească.
De ce se numesc prezumții legale relative? Sunt relative deoarece ambele pot fi răsturnate în instanță prin probă contrară.
Mergând mai departe, pentru a oferi un răspunsul la întrebarea „Cine răspunde dacă minorul săvârșește o faptă ilicită?”, art. 1367 alin. (1) Codul Civil prevede că dacă minorul care a împlinit 14 ani a cauzat un prejudiciu, nu va fi răspunzător numai „dacă în momentul în care a săvârşit fapta păgubitoare era într-o stare, chiar vremelnică, de tulburare a minţii care l-a pus în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale.”
Totuși, alineatul (2) al aceluiași articol stabilește o excepție pentru cazul în care acea stare a fost provocată de însuși autorul faptei, cel care a cauzat prejudiciul fiind, astfel, considerat vinovat și, în consecință, va răspunde delictual.
Așadar, capacitatea delictuală nu există atunci când lipsa discernământului este totală. Lipsa parțială a acestuia este prezumată de lege ca fiind echivalent comportamentului specific tipului de om folosit în analiza juridică drept etalon al gradului de prudență și diligență mediu, raportat la societatea în ansamblu.
Care sunt măsurile sancționatorii aplicabile?
Chiar și persoana care a fost lipsită de discernământ în momentul săvârșirii faptei ilicite care a provocat un prejudiciu poate fi obligată, în subsidiar, la plata unei indemnizații victimei prejudiciate prin fapta sa ilicită, potrivit art. 1368 din Codul Civil.
Textul art. 1368 Codul Civil se va corobora cu art. 1372 din același act normativ, cel din urmă referindu-se la răspunderea persoanelor care au obligația de a supraveghea un minor sau un interzis judecătoresc pentru prejudiciile cauzate terților prin fapta ilicită a celui aflat sub supravegherea lor.
Despăgubirea care trebuie plătită victimei, potrivit prevederilor legale, se va calcula de către instanță, într-un cuantum echitabil, ținându-se seama „de starea patrimonială a părților”.
2. Răspunderea altei persoane pentru prejudiciile cauzate de fapta minorului
Acest tip de răspundere este reglementat la art. 1.372 din Codul civil. Existența răspunderii, de această dată, nu presupune condiția discernământului prezumat sau dovedit al autorului faptei ilicite. Fundamentul acestei răspunderi civile este unul obiectiv.
Răspunderea juridică analizată se poate angaja în cazul oricărei persoane fizice sau juridice care are obligația legală, contractuală sau obligația stabilită printr-o hotărâre judecătorească, de a supraveghea un minor. Această răspundere intervine atunci când minorul aflat sub supraveghere săvârșește o faptă ilicită ce cauzează un prejudiciu nejustificat unei terțe părți.
Persoana obligată la supravegherea minorului va putea fi exonerată de răspundere „numai dacă dovedeşte că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă. Mai mult, „cel obligat la supraveghere este exonerat de răspundere numai dacă dovedește că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă. În cazul părinților sau, după caz, al tutorilor, dovada se consideră a fi făcută numai dacă ei probează că fapta copilului constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care și-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exercițiul autorității părintești.”
Pentru angajarea acestei forme de răspundere civilă, trebuie îndeplinite cumulativ trei condiții generale:
- să existe un prejudiciu injust cauzat unei terțe persoane;
- săvârșirea faptei ilicite de către minor;
- să existe raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.
Dispozițiile legale nu prevăd o diferențiere între minorii sub 14 ani și cei aflați în intervalul de vârstă 14-18 ani, în cazul acestei răspunderi. O asemenea distincție își găsește relevanța doar în contextul răspunderii delictuale pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie.
Drept consecință, în eventualitatea în care, ulterior producerii prejudiciului injust, subiectul minor devine major, acest fapt nu va avea ca efect exonerarea de răspundere a persoanei sau entităților cărora le revenea obligația de supraveghere. Răspunderea acestora persistă, fiind legată strict de momentul săvârșirii faptei ilicite, independent de schimbarea ulterioară a statutului juridic al minorului.
Așadar, observăm că în cazul antrenării răspunderii pentru fapta proprie, va răspunde doar minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, în condițiile prezentate anterior.
Cât despre antrenarea răspunderii civile în cazul minorilor sub 14 ani, situația este nuanțată de situațiile excepționale prevăzute în Codul civil. De principiu, răspunderea va fi atribuită persoanei în a cărei supraveghere se afla minorul la momentul săvârșirii faptei ilicite prejudiciabile.
