Ca regulă, copilul minor locuiește la părinții săi, cu excepția cazului în care aceștia nu locuiesc împreună din diverse motive.
Raportat la noțiunea de locuință a minorului, preliminar, trebuie subliniat faptul că aceasta nu coincide cu adresa administrativă a unui imobil, noțiunea de locuință a minorului fiind înțeleasă într-un sens mai larg, prin aceasta făcându-se referire la locul în care copilul minor locuiește efectiv. Ca atare, conform art. 496 alin. (1) C.civ, locuința copilului minor este, a regulă, la părinții săi.
În principiu, problema stabilirii locuinței minorului se pune în ipoteza părinții nu locuiesc împreună sau atunci când intervine separarea acestora prin divorț și numai cu privire la copiii minori ai acestora.
În prima ipoteză, reglementată de art. 496 C.civ., în situația în care părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor stabili, de comun acord, locuinţa copilului, iar în caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă hotărăşte, pe baza concluziilor raportului de anchetă psihosocială şi ascultându-i pe părinţi, respectiv pe copil, dacă a împlinit vârsta de 10 ani.
Locuinţa copilului, astfel stabilită, nu poate fi schimbată fără acordul părinţilor decât dacă afectează exerciţiul autorităţii sau al unor drepturi părinteşti. În astfel de cazuri, schimbarea locuinţei copilului, împreună cu părintele la care locuieşte, poate avea loc exclusiv cu acordul prealabil al celuilalt părinte, iar în caz de neînțelegere între părinți este necesară intervenția instanței de tutelă.
Cu toate acestea, părintele la care copilul nu locuieşte în mod statornic are în continuare dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuinţa acestuia. Însă, instanţa de tutelă are posibilitatea de a limita exerciţiul acestui drept, dacă aceasta este în interesul superior al copilului.
În ceea ce privește cea de-a doua situație în care se impune stabilirea locuinței minorului, respectiv în cazul divorțului părinților, dacă părinții nu se pun de comun acord cu privire la acest aspect sau dacă deși au ajuns la un acord, decizia acestora contravine interesului superior al copilului, locuința copilului minor va fi stabilită de instanța de tutelă.
Astfel, instanța de tutelă stabilește, concomitent cu pronunțarea divorțului, ca regulă, locuința copilului minor la părintele cu care locuiește în mod statornic. Dacă anterior divorțului, copilul a locuit cu ambii părinți, instanța îi fixează locuința la unul dintre ei, ținând cont de interesul superior al acestuia.
Prin excepție, instanța de tutelă poate stabili locuința copilului la bunici sau alte rude, cu consimțământul acestora din urmă, respectiv la o instituție de ocrotire. În acest caz, deși alte persoane vor exercita supravegherea copilului și se vor ocupa de aspectele legate de educația, creșterea și sănătatea acestuia, părinții își păstrează în continuare dreptul de a administra patrimoniul copilului, precum și de a-l reprezenta în actele juridice civile sau de a-i încuviința actele.
În orice caz, similar cu ipoteza anterior analizată, și în acest caz, părintele sau, după caz, părinţii separaţi de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta, în caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă decide cu privire la modalităţile de exercitare a acestui drept, ascultarea copilului fiind obligatorie, în condițiile prevăzute de art. 264 C.civ.
La stabilirea interesului superior al copilului, în raport de care se ia orice măsură referitoare la copil, inclusiv stabilirea locuințeiacestuia, instanța are, ca regulă, în vedere criterii precum:
- Disponibilitatea fiecărui părinte de a-l implica pe celălalt în deciziile legate de copil, respectiv de a permite celuilalt menținerea relațiilor cu copilul/copiii minori;
- Situația locativă a fiecărui dintre părinți;
- Istoricul cu privire la violența părinților asupra copilului;
- Distanța dintre locuința fiecărui părinte și școala unde copilul/copiii își efectuează studiile;
- Opinia părinților, precum și a minorului audiat, cu mențiunea că dacă minorul are sub 10 ani ascultarea acestuia este facultativă, iar dacă are vârsta de peste 10 ani ascultarea acestuia este obligatorie. Totodată, opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare în raport cu vârsta şi cu gradul său de maturitate.
- Concluziile anchetei psihosociale efectuată de autoritatea tutelară competentă.
Citește mai multe despre:
