Ce este interesul superior al copilului?
Preliminar, arătăm că în conformitate cu art. 263 alin. (1) din Codul Civil:„Orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului.”
Astfel, Codul Civil ridică la nivel de principiu interesul superior al copilului care trebuie satisfăcut în toate pricinile referitoare la minori, indiferent de persoana responsabilă de luarea măsurilor, respectiv în toate demersurile și deciziile care privesc minorii, întreprinse de autoritățile publice, furnizorii acreditați, precum și în cauzele ce intră în competenta soluționare a instanțelor de judecată.
Potrivit dispozițiilor legale aplicabile în materie, prin copil se înțelege:„persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nici nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu, potrivit legii”.
Mai mult, principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în privința drepturilor și obligațiilor ce revin părinților copiilor, altor reprezentanți legali sau persoanelor cărora aceștia un fost plasați în mod legal.
În realitate, pe lângă nevoile primare, copiii au și anumite nevoi personalizate, situația concretă a acestora putând să difere radical de la caz la caz, chiar dacă, în aparență aceștia provin dintr-un cadru familial și medii similare și se încadrează în aceeași medie de vârstă.
De aceea, legea trasează anumite standarde care trebuie analizate global, astfel încât să se asigure bunăstarea copilului pe toate planurile esențiale unei creșteri normale și sănătoase ca individ și parte integrantă a vieții de familie.
Interesul superior al copilului legea 272
Satisfacerea interesului superior al copilului reprezintă o aplicație atât a Codului Civil, a Legii 272/2004 privind protecția și promovarea dreptului copilului, cât și a altor reglementări adoptate în domeniul respectării drepturilor copilului, cum ar fi Convenția Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1990 prcum și celelalte acte internaționale în materie la care România este parte.
În esență, Legea 272/2004, prevede că interesul interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică și morală normală și la echilibru socioafectiv și la viața de familie, finalitate care este atinsă prin respectarea următoarelor principii:
- egalitatea șanselor și nediscriminarea;
- respectarea demnității copilului;
- ascultarea și luarea în considerare a opiniei copilului, ținând cont de vârsta și gradul de maturitate;
- asigurarea stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului, ținând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecție
- responsabilizarea cu privire la exercitarea drepturilor și obligațiilor părintești;
- primordialitatea responsabilității părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului;
- protecția împotriva abuzului, neglijării, exploatării și oricărei forme de violență asupra copilului;
- descentralizarea serviciilor de protecție a copilului, intervenția multisectorială și parteneriatul dintre instituțiile publice și furnizorii privați acreditați;
- asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil;
- protecția împotriva abuzului, neglijării, exploatării și oricărei forme de violență asupra copilului;
- interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelație cu ansamblul reglementărilor din această materie;
- celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil.
Suplimentar, Legea 272/2004 prevede în cadrul art. 2 alin. (6) că: „În determinarea interesului superior al copilului se au în vedere cel puțin următoarele:
- nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educație și sănătate, de securitate și stabilitate și apartenență la o familie;
- opinia copilului, în funcție de vârsta și gradul de maturitate;
- istoricul copilului, având în vedere, în mod special, situațiile de abuz, neglijare, exploatare sau orice altă formă de violență asupra copilului, precum și potențialele situații de risc care pot interveni în viitor;
- capacitatea părinților sau a persoanelor care urmează să se ocupe de creșterea și îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia;
- menținerea relațiilor personale cu persoanele față de care copilul a dezvoltat relații de atașament.”
Astfel, având în vedere fragilitatea psihică a copiilor și necesitatea de înțelegere a factorilor externi ce le influențează viața de zi cu zi, persoanele responsabile, în temeiul legii, de îngrijirea acestora, trebuie să preconizeze efectele negative care pot fi generate de decizile luate în privința minorilor.
Mai mult, interesul superior al copilului se impune a fi analizat, în special în pricinile de divorț, astfel, instanța de judecată investită cu soluționarea cauzei, la momentul stabilirii locuinței copilului, a modalității de exercitare a autorității părintești și alte asemenea, este necesar ca prin raportare la starea de fapt, să dispună o soluție care să nu prejudicieze starea fizică, psihică și morală a copiilor minori.
În acest sens menționăm dispozițiile aplicabile ale art. 29 alin. (2) din Legea 272/2004: „În orice procedură judiciară sau administrativă care îl privește, copilul are dreptul de a fi ascultat. Este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Cu toate acestea, poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă apreciază că audierea lui este necesară pentru soluționarea cauzei”.
În final, arătăm că Legea 272/2004 reglementează și alte drepturi ale copiilor în situații care, din păcate, se înrădăcinează în realitatea pe care o cunoaștem cu toții, cum ar fi asigurarea dreptului la educație, în mod egal și fără discriminări, securitatea copilului, protecția specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi, mai exact plasamentul, plasamentul în regim de urgență și supravegherea specializată. Pe cale de consecință, toate aceste prevederi conduc la satisfacerea interesului superior al copilului prin protejarea dreptului la o dezvoltare fizică și emoțională sănătoasă, indiferent de situația particulară în care un anumit copil s-ar afla.