Ce înseamnă abuz de încredere? Art 238 Cod penal
Infracțiunea de abuz de încredere este prevăzută la art 238 Cod Penal și este definită ca fiind însușirea, dispunerea sau folosirea, pe nedrept, a unui bun mobil al altuia, de către cel căruia i-a fost încredințat în baza unui titlu și cu un anumit scop, ori refuzul de a-l restitui, pedeapsa reprezentativă acestei infracțiuni fiind închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.
Caracteristic infracțiunii de abuz de încredere este tocmai comportamentul abuziv, incorect și păgubitor al celui căruia i-a fost încredințat un bun pentru a-l păstra sau, deopotrivă, de a-i acorda o anumită utilitate, care, în final, intră în stăpânirea acestuia fără drept și începe să adopte o conduită specifică unui proprietar.
Abuz de încredere – elemente constitutive
În privința conținutului constitutiv al infracțiunii de abuz de încredere, trebuie realizată o clasificare între cele trei categorii, și anume: obiectul, subiectul și, respectiv, latura obiectivă a infracțiunii.
Referitor la obiect, acesta poate fi unul juridic, fiind caracterizat de relaţiile sociale de ordin patrimonial, determinate de o anumită încredere pe care participanţii trebuie să şi-o acorde unii altora, și unul material, ce constă în lucrul împotriva căruia se îndreaptă nemijlocit acțiunea inculpatului, care, raportat la infracțiunea de abuz de încredere, poate lua forma unui bun mobil.
De asemenea, și subiectul unei infracțiuni cunoaște o subclasificare, după cum urmează: subiect activ, ce reprezintă persoana care comite o infracțiune, care, din perspectiva abuzului de încredere, este persoana care, în mod injust, își însușește bunul deținut pentru adevăratul proprietar și subiect pasiv, care constă în persoana titulară a valorii sociale încălcate, fiind reprezentat, în ipoteza abuzului, de orice persoană fizică sau juridică care a încredințat bunul în cauză.
În ceea ce privește latura obiectivă a infracțiunii de abuz de încredere, aceasta prezintă 3 elemente, și anume: acțiunea, urmarea imediată și raportul de cauzalitate.
Acțiunea, din perspectiva abuzului de încredere, poate lua forma unei însușiri a bunului, a dispunerii pe nedrept a bunului în cauză ori a refuzului de a-l restitui.
Astfel, prin acțiunea de însușire a bunului se va înțelege reținerea abuzivă a bunului respectiv de către inculpat, care își va schimba comportamentul dintr-un simplu deținător al bunului într-un adevărat proprietar. În continuare, dispunerea pe nedrept desemnează ipoteza în care inculpatul efectuează acte de dispoziție, pe care, din perspectiva ipostazei de deținător pe care o deține, nu are împuternicirea de a le realiza. În același timp, refuzul de restituire reprezintă voința inculpatului de a nu înapoia bunul care i-a fost încredințat și de a-l păstra pentru sine.
Urmarea imediată a abuzului de încredere constă în modificarea situației în ceea ce privește bunul, prin constituirea unei împrejurări inverse față de cea care ar fi trebuit să existe, în mod normal, în lipsa acționării în baza abuzului de încredere, astfel încât adevăratului proprietar al bunului îi este reținut, fără consimțământul său, bunul propriu.
Raportul de cauzalitate este determinat de legătura dintre acțiunea săvârșită de înfăptuitor, și anume însușirea bunului, dispunerea pe nedrept a bunului în cauză ori refuzul de a-l restitui, și respectiv rezultatul efectiv produs, adică situația defavorabilă creată adevăratului proprietar.
Abuz de încredere și înșelăciune
Ambele aflându-se în capitolul destinat infracțiunilor împotriva patrimoniului prin nesocotirea încrederii, abuzul de încredere și înșelăciunea constituie două infracțiuni distincte, care prin prisma asemănărilor dintre ele, se pot confunda cu lejeritate.
În primă fază, comparativ cu infracțiunea de abuz de încredere, înșelăciunea constă, conform art. 244 din Codul Penal, în inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust, dacă prin aceasta s-a pricinuit o pagubă.
Totodată, în ceea ce privește modalitatea de săvârșire a celor două infracțiuni, pe de o parte, în cazul în care, din primă fază, autorul acțiunii este de rea-credință, prin dorința de inducere în eroare a victimei astfel încât să obțină bunul în mod injust, infracțiunea va fi una de înșelăciune, sancționată conform art. 244 din Codul Penal. Pe de altă parte, în situația în care, făptuitorul a fost de bună-credintă, prin acceptarea și dorința de a se conforma cerințelor de folosire impuse de cel care îi încredințează bunul și doar la un moment, ulterior, a devenit de rea-credință, prin decizia de a se considera adevăratul proprietar al bunului, infacțiunea astfel săvârșită este cea de abuz de încredere, vizată de norma de la art. 238 din Codul Penal.
Raportat la elementele constitutive, atât infracțiunea de abuz de încredere, cât și cea de înșelăciune prezintă același obiect juridic și anume patrimoniul, precum și relațiile interumane privind încrederea în ceea ce privește raporturile de natură patrimonială.
Nu în ultimul rând, un alt criteriu de distincție dintre cele două infracțiuni este gradul de periculozitate dintre ele. Astfel, în cazul infracțiunii de abuz de încredere, pedeapsa este, conform alin. (1) art 238 Cod penal, închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda, pe când în privința înșelăciunii, dacă aceasta constă în inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, atunci va fi sancționată, conform art. 244 alin. (1) cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda, ori în folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase, pedeapsa va fi închisoarea de la unu la 5 ani.
