sâmbătă, iunie 22, 2024

Art 16 CPP – Cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale

Art 16 Cod Procedură Penală

În situația în care o persoană săvârșește o infracțiune, se naște dreptul statului de a urmări și de a trage la răspundere penală persoana în cauză, care de regulă presupune aplicarea unei pedepse prevăzute de lege pentru fapta comisă.

Tragerea la răspundere se realizează pe calea acțiunii penale, aceasta reprezentând mijlocul prin care persoana învinuită de comiterea unei infracțiuni urmează a fi sancționată pentru fapta comisă. 

Conform art. 15 Cod Procedură Penală: Acţiunea penală se pune în mişcare şi se exercită când există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există cazuri care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acesteia.”

Achitarea inculpatului art 16 CPP

Cu toate acestea, nu puține sunt situațiile în care o persoană acuzată de săvârșirea unei fapte penale va fi exonerată de răspundere, cu alte cuvinte, nu va fi supusă executării unei pedepse.

În acest sens, art 16 CPP are în vedere cazurile în care acțiunea penală nu va fi pusă în mișcare ori, în cazul în care a fost deja începută, va lua sfârșit. Acestea sunt următoarele:

  • fapta nu există;
  • fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia  prevăzută de lege;
  • nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea;
  • există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;
  • lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;
  • a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;
  • a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii;
  • există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
  • există autoritate de lucru judecat;
  • a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

Potrivit art. 396 alin. (5) Cod Procedură Penală, se va dispune achitarea inculpatului în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a)-d) art 16 CPP, și anume atunci când:

  • fapta nu există, 
  • fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, 
  • nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea ori 
  • există o cauză justificativă sau de neimputabilitate dintre cele avute în vedere în art. 18-31 din Codul Penal. 

În aceste situații, dacă procesul se află în faza de urmărire, procurorul va dispune clasarea, iar dacă dosarul este deja în faza de judecată, instanța va dispune o soluție de achitare – ambele ipoteze însemnând că persoana urmărită nu va fi trasă la răspundere penală.

Clasare art. 16 lit. b 

Clasarea reprezintă procedeul prin care, după ce au fost examinate probele din dosar, organul de urmărire penală dispune închiderea acestuia. Astfel, presupusul inculpat nu va mai fi trimis în judecată.

Raportat la prevederile art. 314 din Codul de Procedură Penală, clasarea se va dispune atunci când: 

  • nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi formă esenţiale ale sesizării;
  • există unul dintre cazurile prevăzute la alin. (1) art 16 CPP, enunțate anterior.

În ceea ce privește situația prevăzută de alin. (1) lit. b) art 16  CPP, aceasta are în vedere cazurile în care fie fapta nu este prevăzută de legea penală, fie nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege.

Astfel, atunci când o persoană comite o faptă care nu are corespondent în normele penale, nu îi va fi aplicată vreo sancțiune, întrucât, în esență, ea nu a comis nicio infracțiune, motiv pentru care nu va putea fi atrasă nici răspunderea penală a acesteia. 

Totodată, în măsura în care acesta nu acționează cu forma de vinovăție cerută de lege, atunci soluția va fi identică cu cea de mai sus. În ceea ce privește formele de vinovăție recunoscute de legislația română, acestea sunt: intenție, culpă și intenție depășită. 

Există intenție atunci când o persoană prevedere rezultatul pe care fapta sa îl poate produce și urmărește în mod direct producerea rezultatului sau deși nu îl urmărește, acceptă că acesta se poate produce.

Culpa reprezintă situația în care făptuitorul fie nu prevede consecințele faptelor sale deși putea și trebuia să le prevadă, fie conștient fiind de urmările care se pot naște, consideră, fără un temei justificat, că acestea nu se vor produce. 

Intenția depășită este o formă de vinovăție mixtă, care presupune comiterea, cu intenție, a unei fapte de o gravitate relativ redusă, însă care produce într-un final un rezultat mai grav decât cel urmărit și/sau acceptat de făptuitor. Practic, în acest caz rezultat mai grav se datorează culpei făptuitorului.

Potrivit prevederilor art. 16 alin. (6) Cod penal: „Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când este săvârşită cu intenţie. Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod expres.”

Astfel, ca regulă, pentru a constitui infracțiune este necesar ca fapta să fie comisă cu intenție, cele comise din culpă fiind sancționate penal doar în măsura în care legea prevede în mod expres acest lucru. 

Exemplu nr. 1

Fata de a ucide o persoană constituie infracțiune de omor prevăzută de art. 188 CP, dacă a fost comisă cu intenție. Dacă fapta a fost comisă din culpă, aceasta va constitui infracțiunea de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 CP.

Observăm astfel că fapta de a ucide o persoană este sancționată de Codul penal inclusiv în cazul în care a fost  a fost săvârșită din culpă.

Exemplu nr. 2

Spre deosebire de ipoteza anterioară, fapta de a sustrage un bun aparținând altuia constituie infracțiune de furt, prevăzută de art. 228 CP, doar în măsura în care a fost săvârșită cu intenție, neexistând vreo normă care să sancționeze această faptă atunci când a fost comisă din culpă.

Astfel, în situația de la exemplul nr. 2, dacă în urma probelor administrate în cursul procesului penal rezultă că persoana acuzată nu a săvârșit fapta constând în sustragerea unui bun al altuia cu intenție, ci din culpă (spre exemplu a luat bunul  crezând că acesta îi aparține), se va dispune clasarea sau după caz achitarea în baza alin. (1) lit. b) art 16 CPP.

Comentarii

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Te-ar putea interesa

Urmărește-ne și pe Facebook!

Fii mereu la curent! Urmărește-ne pentru noutăți exclusive și conținut inspirațional. Dă-ne un 'Like' acum!

Articole Populare