Ce înseamnă o creanță?
Creanța este drept patrimonial al uneia dintre persoanele care sunt subiecte ale unui raport juridic de obligaţie, denumită creditor de a pretinde celeilalte părţi, denumită debitor, îndeplinirea obligaţiei acesteia.
Astfel, noțiunea de creanță poate fi privită din două perspective, respectiv, atât din perspectiva celui care o pretinde și care se numește creditor, cât și din perspectiva celui care o datorează și care se numește debitor.
Tipuri de creanțe
În funcție de raporturile juridice din care izvorăsc și de felul părților implicate, creanțele sunt clasificate în mai multe categorii, după cum urmează:
- Creanțe comerciale;
- Creanțe civile;
- Creanțe bancare;
- Creanțe fiscal;
- Creanțe salariale.
Creanța comercială – este un tip clasic de creanță care rezultă din contractele comerciale încheiate între societăți comerciale, respectiv între societăți comerciale și alte părți contractante.
Creanța civilă – se naște din raporturi juridice în care atât creditorul, cât și debitorul sunt persoane fizice. Creanțele civile pot include împrumuturi între persoane fizice, chirii, valoarea proprietăților vândute sau cumpărate, sume datorate din moștenire etc.
Creanța bancară – este un tip de creanță care rezultă, în principiu din contractele de credit încheiate între instituțiile bancare și persoanele fizice sau juridice. Astfel, creanța bancară implică instituția bancară care acordă un împrumut și persoana fizică/juridică care este împrumutată.
Creanța fiscală – Acest tip de creanță este cunoscut și sub denumirea de drept patrimonial care rezultă din raportul de drept material fiscal al statului. Creanțele fiscale reprezintă drepturi financiare care decurg din obligațiile pe care cetățenii le au față de bugetul de stat și se clasifică în creanțe fiscale principale și creanțe fiscale accesorii.
Creanțele fiscale principale rezultă din obligația de plată a taxelor, impozitelor, contribuțiilor sociale, amenzilor, iar creanțele fiscale accesorii decurg din penalitățile de întârziere și dobânzile percepute pentru întârzierea la plata obligațiilor fiscale principale.
Creanța salarială – În conformitate cu dispozițiile art. 5 pct. 18 din Legea 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvență creanțele salariale sunt creanţele ce izvorăsc din raporturi de muncă şi raporturi asimilate între debitor şi angajaţii acestuia.
Astfel, creanțele salariale reprezintă drepturile salariale și alte drepturi pe care un angajat trebuie să le primească de la un angajator, prevăzute de contractul individual de muncă, respectiv de contractele colective de muncă.
Ce sunt creanțele în contabilitate?
În contabilitate, creanțele reprezintă parte din activele circulante și se înregistrează în bilanțurile contabile, astfel încât, afectează situația economică a unei afaceri pe o anumită perioadă de timp.
Ca regulă, în contabilitatea creanţelor operaţiunile economice legate de livrarea produselor, mărfurilor, executarea serviciilor se înregistrează în contabilitate în baza documentelor comerciale şi de decontare justificative.
În egală măsură, creanţele unei întreprinderi se reflectă în contabilitate la valoarea lor nominală, iar creanţele în valută străină se înregistrează şi se reflectă în valută naţională la cursul de schimb valutar valabil la data apariției acestora.
Pentru ca o creanță să poată fi recuperată, trebuie să îndeplinească o serie de condiții prevăzute de art. 663 C.proc.civ., respectiv să fie: certă, lichidă și exigibilă.
Astfel, potrivit articolului antereferit, creanţa este certă atunci când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu.
Creanţa este lichidă în contextul în care obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conţine elementele care permit stabilirea lui.
Raportat la cea de-a treia condiție, respectiv cea a exigibilității creanței, aceasta este îndeplinită atunci când obligaţia debitorului este ajunsă la scadenţă sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată.
Diferența dintre creanțe și datorii
În principiu, creanța reprezintă un drept al creditorului de a pretinde debitorului să dea, să facă sau sa nu facă ceva. Stricto sensu, noțiunea de creanță se referă la dreptul creditorului asupra unor sume care urmează să fie încasate de la clienți sau datornici.
Corelativ, datoria reprezintă îndatorirea unei persoane de a da, a face sau a nu face ceva ce o altă persoană are facultatea sau posibilitatea să îi ceară.
Astfel, pe de-o parte, creanțele reprezintă partea activă a raportului obligațional, respectiv dreptul pe care îl are o persoana are de a pretinde de la debitor plata unei sume de bani, remiterea unui bun individual determinat, efectuarea unei prestatii concrete sau abținerea de la o anumită acțiune.
Pe de altă parte, datoriile reprezintă partea pasivă a raportului juridic, corelativă părții active a acestuia, adică creanței.
Datoriile pot fi de două feluri: curente și necurente. La rândul lor, pot fi datorii pe termen lung (scadență mai mare de un an) și datorii pe termen scurt (scadența mai mică de un an).
Datoriile curente sunt acele obligații care ar trebui să fie achitate în timpul operațiunilor normale ale companiei sau care ar trebui să fie achitate în termen de douăsprezece luni de la data bilantului.
Astfel, datoriile pe termen scurt, care vor fi plătite în următoarele douăsprezece luni, sunt incluse în categoria datoriilor curente.
În egală măsură, creanțele se clasifică la rândul lor în creanțe curente și necurente. Astfel, o creanță reprezintă un activ curent dacă se aşteaptă ca aceasta să fie decontată în cursul normal al ciclului de exploatare al unei entităţi patrimoniale, respectiv să fie realizată în termen de 12 luni de la data bilanţului.
Termen de prescripție creanțe
În conformitate cu dispozițiile art. 2.501 alin. (1) C.civ: „Drepturile la acţiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripţiei extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.” În egală măsură, potrivit art. 2.517 C.civ:„Termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen.”
Astfel, în principiu, dreptul de a solicita recuperarea unor creanțe, se prescrie în termenul general de prescripție de 3 ani. Cu toate acestea, termenele de prescripție pot fi altele, în contextul în care legea prevede în mod expres.
Însă, dacă ne referim la creanțele fiscale, conform art. 110 alin. (1) și (2) C.proc.fiscală, dreptul organului fiscal de a stabili creanţe fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel.
Din perspectiva momentului de la care începe să curgă, ca regulă, termenul de prescripţie a dreptului de a stabili creanțe fiscale începe să curgă de la data de 1 iulie a anului următor celui pentru care se datorează obligaţia fiscală.
Astfel cum rezultă din alin. (3) al articolului antereferit, în cazul creanțelor fiscale care rezultă din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, dreptul de a stabili creanţe fiscale se prescrie în termen de 10 ani.
În această ipoteză, termenul de prescripție curge de la data săvârşirii faptei ce constituie infracţiune sancţionată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Prin art. 111 C.proc. fiscală sunt reglementate cazurile de întrerupere şi suspendare a termenului de prescripţie a dreptului de a stabili creanţe fiscale. Astfel, termenele de prescripție în materia creanțelor fiscale se întrerup în următoarele cazuri, respectiv:
- în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune;
- la data depunerii de către contribuabil/plătitor a declaraţiei de impunere după expirarea termenului legal de depunere a acesteia;
- la data la care contribuabilul/plătitorul corectează declaraţia de impunere sau efectuează un alt act voluntar de recunoaştere a creanţei fiscale datorate.
Totodată, termenele de prescripţie prevăzute la art. 110 C.proc.fiscală se suspendă:
- în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune;
- pe perioada cuprinsă între data începerii inspecţiei fiscale/verificării situaţiei fiscale personale şi data emiterii deciziei de impunere ca urmare a efectuării inspecţiei fiscale/verificării situaţiei fiscale personale, în condiţiile respectării duratei legale de efectuare a acestora;
- pe timpul cât contribuabilul/plătitorul se sustrage de la efectuarea inspecţiei fiscale/verificării situaţiei fiscale personale;
- pe perioada cuprinsă între data declarării unui contribuabil/plătitor inactiv şi data reactivării acestuia;
- pe perioada cuprinsă între data comunicării către organele de urmărire penală a procesului-verbal de sesizare a organelor de urmărire penală sau a procesului-verbal întocmit ca urmare a solicitării organelor de urmărire penală adresată organelor fiscale de a efectua constatări cu privire la faptele care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează şi data rămânerii definitive a soluţiei de rezolvare a cauzei penale;
- pe perioada cuprinsă între data decesului persoanei fizice la care era în curs de desfăşurare o acţiune de inspecţie fiscală/verificare a situaţiei fiscale personale şi data luării la cunoştinţă de către organul de inspecţie/verificare că există sau nu succesori, după caz.
Ca efect al împlinirii termenului de prescripție a dreptului de stabilire a creanței fiscale, organul fiscal procedează la încetarea procedurii de emitere a titlului de creanţă fiscală.
